Ia d’aci.
Tags: derrick morgan, video, www, youtube
Postare despre nimic
12 MarO figura cunoscuta, vesela si prietenoasa zambeste intr-o poza in albumul virtual unei cunostinte. O cunosc pe fata asta, am impartit un camin, si intr-un an chiar un palier si oricum ne stim din orasul nostru natal de prin perioada liceului. Daca stau bine sa ma gandesc, nu mi-o amintesc decat de mana cu iubitul ei din facultate. Gandindu-ma la ea, nu-mi vin in minte decat poze cu ei doi. Gandindu-ma la noi doua in acelasi loc imi vin in minte cateva scene din urbea G., dar cele mai multe momente sunt legate de treptele din fata caminului pe care le cobora grabita. Ma uit de jumatate de ora la cele trei poze cu ea si incerc sa inteleg. Incerc sa-mi explic. Inchid pagina de facebook si plec spre casa nedumerita, abatuta, fara sa pot sa-mi iau macar la revedere de la colegele de birou. Cu castile in urechi trag dupa mine o plasa cu un cadou, care imi ingreuneaza respiratia, sufletul, dar mai ales picioarele. Parca ma chinui sa merg contra vantului calcand pe smoala aproape intarita. Traversez parcarea unui mall, in drumul meu spre statie, si lacrimile mi le bate vantul in urechi. Inca ma gandesc, iar respiratiei nu reusesc sa-i mai dau un curs normal. Ma gandesc la familia ei, la iubitul ei, si ma cuprinde o incercare avida de a reconstitui scene, amintiri. Mi-e ciuda ca primul lucru care-mi vine in minte e ca ma enervau ochelarii ei futuristici cu rame albe si ma gandeam ca-s prea grosolani pentru fata ei finuta. Dar apoi imi amintesc cum zambea si cat de simpatica era. Ajunsa in statie, imi spijin punga de picioare, fundul de balustrada si incerc sa nu ma gandesc. Am reusit poate pret de 20 de secunde. Nodul din gat deja e sufocant si odata urcata in tramvai, fac eforturi enorme sa ma opresc din plans. Se uita lumea si nu ma simt in largul meu. Si incerc; ma abtin; inghit in sec, trebuie sa-mi revin. In fond, nici macar nu eram prietene. Mai am doua statii pana acasa, dar nu mai pot rabda pe scaunul rece, cu un picior incalzit de calorifer si cu unul circuland alandala pe garnitura dintre vagoane, dupa cum coteste tramvaiul. Cobor si merg pe jos sa imi limpezesc mintea, am auzit ca mersul pe jos ajuta. Ma rugam sa fie frig cand cobor, ca poate asa nu o sa ma mai gandesc, dar la naiba, bate un vant prea cald ca sa-mi inghete gandurile. Ajung acasa si caut poze, momente, in sertarele mintii si nu pot sa iau o pauza de la paranoia care m-a cuprins si de la gandul ca viata asta e mult prea scurta. Involuntar, ma gandesc la toate lucrurile pe care nu le-am facut si pe care vreau sa le fac si la cum am inca doua persoane dragi pe lista care se vor duce curand, si lacrimile nu curg dar imi incetoseaza privirea. Habar n-am ce s-a intamplat, cum s-a intamplat, nici nu cred ca are importanta. Stiu doar ca nu o sa mai avem sansa sa ne spunem cate o poanta pe palier.
Cum treci peste momente de genul? Cum eviti gandul cati se poate intampla si tie? Il eviti sau incerci sa il transformi in ceva pozitiv? Sa-i dai o alta forma. Cu cat rezonezi mai mult cu persoana in cauza cu atat de simti mai slab si mai vulnerabil. In acest caz e varsta apropiata, in alte cazuri e jobul, etc.
Si toate astea de la un RIP sec sub o poza.
Recent Comments